®Aceste personaje aparţin lui Stephenie Meyer, iar noi nu avem nici un drept de autor asupra lor.™

El…

El…

Dragostea a fost mereu un mister pentru mine, dar atunci când în sfârşit am căzut în capcana ei, am fost cel mai nefericit om din lume. M-am simţit atât de rău, atât de nesigur pe mine, atât de gol, atât de pustiit. Cuvintele nu mai aveau noimă pentru mine, gesturile nu mai aveau sens pentru mine, totul era doar eu şi ea.

Poate că dacă nu aş fi scăpat de propria mea umbră nu aş fi reuşit niciodată să mă eliberez, nu aş fi făcut niciodată schimb de idei cu viaţa şi atunci aş fi rămas doar eu.

De parcă ar mai avea vreo noimă să mor atunci când totul devine din ce în ce mai greu, viaţa nu îţi oferă lucruri dulci, ci doar lucruri de care poţi să te aperi şi să decizi singur dacă vrei să fi bun sau rău, dacă vrei să fii fericit sau nu.

Mâinile îmi tremură doar gândindu-mă că acel timp a fost doar o pată neagră lăsată în sufletul meu, în sufletul pe care l-am jertfit Întunericului doar ca să scap de amintirea ta. Mâinile tale atingându-mi corpul, buzele tale sorbind din mine şi ultima fărâmă de bunătate, gesturile tale luându-mi până şi zâmbetul amar. M-ai transformat într-un monstru fără scrupule, într-o bestie care nu mai ştie să aprecieze iubirea, să mai aprecieze viaţa, să se mai poată lupta cu focul sau să răzbată durerea. M-ai lăsat inconştient în propriul meu trup şi ai plecat. Aş fi vrut atunci când ai plecat să pot să alerg după tine, să te rup în braţele tale, să mă sfărâm de trupul tău, să muşc din inima ta fără sentimente.

Am crezut că înnebunesc, dar puterea care mi-a mai rămas mi-a urlat, aproape murind, că nu este cazul, căci cineva va vedea, va înţelege şi te va răsplăti pentru bunătatea pe care mi-ai oferit-o. Am sperat că totul va fi ca înainte şi chiar am reuşit, am reuşit să mă refac, numai că o dată cu plecarea ta ai luat totul din mine, m-ai lăsat să trăiesc pe strada sufletului meu fără să am ce mânca, fără să am ce bea, fără să am după ce tânji.

Îmi pare rău că te-am iubit, la fel de mult cu îmi pare rău că totul s-a sfârşit fără ca măcar să spun Adio! fără ca măcar să spun cât de mult ai rupt din mine, cât de mult a însemnat totul, cât de mult a murit în mine.

Îmi pare rău că am murit pentru tine şi am reînviat un monstru cu chipul meu pentru familia mea, îmi pare rău de buzele mele zdrobindu-le pe ale tale, îmi pare rău de trupul tău rece stând peste trupul meu cald ca soarele, îmi pare rău de degetele tale sfărâmate peste ale mele, îmi pare rău de… tot. Îmi pare rău că am regrete, dar fără ele poate că nu aş fi reuşit să revin, poate că nu aş fi fost capabil să mă transform în Demonul cu chip de Înger pe care l-ai creat.

Recitesc jurnalele pe care le scriam atunci când eram încă al tău şi tu erai numai a mea. Plâng peste nişte rânduri scrise la repezeală, în grabă, plâng pentru că încă mai pot, plâng pentru că nu mă deranjează să văd  nisipul din lacrimi, ştiind că atunci când ai apărut în viaţa mea ai fost ca un val rece de nisip izbindu-mi ochii, lăsându-mă incapabil să îi mai închid, obligându-mă să te văd numai pe tine, să te vreau numai pe tine, să te doresc numai pe tine.

Şi acum mai plâng nisipul, care a fost atât de nesăbuit încât să te asculte, încât să te ajute să îmi iei inima în mâinile tale albe şi să o sfărâmi ca şi când nu ar fi fost nimic, ca şi când nu ar fi reprezentat nimic pentru nimeni.

Şi totuşi a reprezentat, a reprezentat totul pentru familia mea. Ai ucis-o pe Alice cu sânge rece, ai profitat de iubirea ei de soră, i-ai smuls inima şi ei şi ai oferit-o jertfă inimii tale întunecate. Nici acum nu am să uit cum l-ai înjunghiat pe Emmet şi l-ai făcut să cadă la picioarele tale pentru aţi cere îndurare. Nu am să uit cum Esme s-a aruncat în faţa vieţii ca să te apere pe tine. Şi n-am să uit cum Carlisle a murit salvându-te pe tine. Mi-ai distrus viaţa, mi-ai distrus familia, ai plecat şi ai lăsat în urmă o familie de oameni morţi. Ne-ai omorât şi nici măcar nu ai privit înapoi!

Sper doar că atunci când viaţa te va înjunghia şi ea pe tine să simţi şi tu măcar o părticică din durerea noastră, căci dacă ai simţi-o pe toată ar însemna că întreg Universul a ales să îţi hărăzească viaţă veşnică pentru a putea să faci faţă. Durerea noastră a fost cât pentru zece mii de vieţi, cât pentru o eternitate şi nici măcar nu ar fi ajuns. Eternitatea nu i-ar fi făcut faţă, căci şi eternitatea s-ar fi rupt în mii de bucăţele, blestemând pe cei care au reuşit să o suporte într-o singură viaţă!

Poate că niciodată nu mă voi vindeca, dar sper că ei vor reuşi pentru că pentru ei aş fi capabil să le suport durerea, să le iau povara de pe umeri şi să cad eu la pământ. Pentru că ei sunt familia mea.

Advertisements

5 responses

  1. Pingback: El… « Too Late…

  2. dienuta1

    Superb cap!Dar cine e aceasta ea care a cauzat aceste lucrurri dureroase familiei Cullen!Ehhh,va trebuii doar sa urmarim si sa citim!

    September 8, 2010 at 7:59 AM

  3. Wow:x
    A fost foarte tare descrierea,povestea,tot:x

    September 19, 2010 at 6:31 PM

  4. nu-mi vine a crede… cata durere…
    cine e monstrul acela care le-a facut atatea??
    descrierea te distruge… dar e absolut superba…
    bft…

    September 25, 2010 at 4:13 PM

  5. anonima

    dar de ce nu ai zis nimic de rose? ea e monstrul??

    August 4, 2011 at 5:13 PM

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s