Capitolul 2

Capitolul 2

„Dacă încercam să te seduc, erai deja la picioarele mele” I-am replicat cu o voce seducătoare care ar putea să îi facă pe baieţi să facă ce vreau eu oricând vreau eu. Pe faţa lui se citea furia. Probabil nici o fată nu l-a mai refuzat pe el: “Regele şcolii” şi pentru că l-am înjoşit în faţa întregii şcoli.

Nu a mai spus nimic ci doar a plecat. Aşa, fugi laşule.

“Ohoo, Bella asta a fost tare. Bravo Bella! Nimeni nu mi-a mai refuzat fratele şi nu l-a înjoşit în felul ăsta.” M-a lăudat Alice în timp ce Emmett fluiera, la fel ca şi majoritatea baieţilor din cantină. Se pare că am atras şi mai multa atenţie decât aveam înainte.

“Este atat de arţăgos şi plin de sine. I-am dat ce merita. Sunt sigură că nici o fată nu l-a mai refuzat. Nu-i aşa?” I-am întrebat pe restul după ce ne-am aşezat la masa la care din câte am înţeles stau ei mereu.

“Nu! Şi vreau să spun nimeni Bella! Este atât de plin de sine pentru că ştie că toate fetele îl plac şi că îl vor doar pe el.” Mi-a zis Alice.

“Se pare că reginele şcolii sunt cam supărate pe tine Bella…” Mi-a zis Rose.

“Hmm, de ce spui asta?” Am întrebat-o şi mi-a făcut semn cu capul să mă uit unde se uita şi ea. Şi acolo erau nişte fete, fufe pot spune, pentru că erau mai mult dezbrăcate. Se uitau la mine cu furie în ochi de parcă ar vrea sa mă omoare. Pe cine vor ele să omoare? Pe mine? Hai să vedem cine pe cine face. “Cine sunt?” I-am întrebat pe cei de la masă.

“Poi…Cea din mijloc este Lauren, cea din dreapta ei este Jessica iar cea din stânga este Irina. Sunt majorete împreună cu noi şi îl venerează pe Edward.” Mi-a răspuns Rose sarcastică.

“Oh, deci ele sunt carpele de unică folosintă ale lui? Sau, oh nu..nu de unică, ci cred că de fiecare zi nu?”

“Oi, Bella eşti criminală!” A zis Emmett în timp ce râdea de putea dărâma şcoala. Am început să râd şi eu alături ce ceilalţi. Restul elevilor din cantină se uitau la mine ca în ultimul hal.

Dupa ce ne-am calmat mi-a venit o idee exceptionala. “Hmm, ce ziceţi dacă le-am da celorlalţi un motiv bun pentru a se holba aşa la noi?” I-am întrebat pe restul ranjind draceşte.

“Uh oh. Ce ai în mintea aia de domnisoara bine crescută?” M-a întrebat Emmett.

“O să vedeţi. Nu trebuie decât să vină încoace şi mă voi ocupa de ele” Le-am zis râzând.

“Uite-le că vin.” A zis Jasper, care până acum a fost cam tăcut. Dar a râs cu noi. Eu doar am ranjit multumită că îmi voi putea pune planul în aplicare.

“Cine te crezi tu, tarfo?” A întrebat una dintre ele.

M-am ridicat de pe scaun zâmbitoare şi m-am întors cu faţa la ele. “Cine mă cred eu? Poi eu nu mă cred nimeni. Sunt cine sunt. Isabella Swan. Eu nu mă cred regina şcolii şi şefa tuturor. Şi nu cred că eu sunt cea care este târfă aici. Voi sunteţi alea, să ştiţi!.” Tarfele doar au rămas cu gurile deschise la mine. “Închide-ţi-vă gurile dacă nu vreţi musafiri nepoftiţi.” Le-am  zis râzând de feţele lor.

“Mă scuzi fetiţ-o, pe cine faci tu târfă?” M-a întrebat tipa din mijloc, Lauren după cum mi-a spus Rose.

“Pe voi. Nu eu sunt ceea care este îmbrăcată ca în ultimul hal: aproape dezbrăcată. Şi mie nu mi se văd toate părţile intime prin haine.” Le-am ras eu in fata.

“Sa nu indrăsneşti să mă faci pe mine tarfă, idioat-o!” A tipat ea şi vroia să îmi dea o palmă, dar am prins-o înainte să îmi atingă faţa. Oh, asta merge exact cum plănuiam eu.

“Sa nu indrăsneşti să mă atingi nici măcar cu un deget fufo!” I-am zis eu şi i-am dat o palmă de toată frumuseţea. Capul ei cazu spre stânga în timp ce ţipa. Se pare că mi-am perfecţionat lovitura.

“Hhuh. Cum indrăsneşti să dai în ea paraşuto?” M-a întrebat tipa din dreapta mea. Hmm, Irina parcă.

“Paraşută, eu? Cred că aici te referi la tine stricat-o!” I-am zis eu şi i-am dat şi ei o palmă pentru că şi ea şi-o merita din plin. “Să nu mai îndrăsneşti vreodată să mă faci pe mine paraşută. Singurele care sunt paraşute în şcoala asta sunteţi voi. Nişte târături, nişte nimicuri pe lumea asta. Faceţi umbră pământului degeaba.” Le-am scuipat eu în faţă. “Vrei şi tu un premiu de la mine?” Am întrebat-o pe a treia din grupul lor, care încă nu a spus nimic şi care se uita la mine cu teamă în ochi.

“N-n-ni-nimic.” A spus ea bâlbâindu-se. Aşa vreau, să vă fie frică de mine.

“Foarte bine. Acum dispăreţi din faţa ochilor mei.”  Le-am spus eu rânjindu-le superior.

Şi aşa au plecat spre o masă mai retrasă, cu capul în joş de ruşine. Cred că şi-au dat seama că toată cantina a fost martoră la umilirea lor.

Cei din cantină au început sa fluiere şi să râdă de cele trei. Eu, încă cu zâmbetul pe buze, m-am dus la masa unde stăteau ele şi l-am luat de mană pe cel cu care am vorbit la ora de Engleză, Mike parcă, şi l-am  tras spre intrarea cantinei si l-am sărutat. I-a luat ceva timp să înţeleagă ce se întâmpla, dar până la urmă mi-a răspuns la sărut. După nu mult timp m-am despărţit de el. Săruta îngrozitor. Îmi venea să mă şterg pe buze chiar în faţa lui.

„Ştiam eu că şi tu mă vrei cum te vreau şi eu pe tine.” Mi-a spus el după ce ne-am despărţit. Era roşu la faţă.

Eu am început să râd. Nu numai pentru că s-a înroşit de la un sărut ci şi pentru că el credea că îl plac. „Eu să te vreau pe tine? Hahaha, nu mai spune. Asta a fost doar ca să mă distrez puţin mai mult.”

„Ce?” A întrebat el uimit. L-am lăsat să stea acolo şi am mers înapoi la masa noastră.

„Bella? Ce  a fost toată faza asta? Tu nu erai aşa din cate am observat până acum.” Mi-a zis o Alice încruntată. „Recunosc că îmi place Bella asta mai tupeita, dar cred totuşi că e cam mult.”

„Nu e mult deloc Alice. Dacă ei se comporta ca nişte idioţi cu mine şi eu pot să o fac. Nu am nici o remuşcare să ştii.” I-am răspuns uitându-mă direct în ochii ei.

„Oricum, hai să mergem la ora următoare. Mai sunt câteva minute şi se sună:” A zis Rose înainte ca Alice să mai spună ceva. Şi cu asta ne-am ridicat de la masă şi am pornit spre următoarea oră.

LA SFARSITUL ORELOR

În timp ce ieşeam de la sport mă gandeam că mai am nevoie de puţină distractie pe ziua de azi. Am avut sportul cu Lauren şi am jucat volei. De fiecare dată când aveam ocazia o loveam cu mingea. Cred că după jumătate de oră s-a săturat să o tot lovesc şi s-a hotărât să stea pe bancă.

Aşa…acum ce mai pot face ca să mă distrez încă puţin înainte să plec acasă…

Oh, uite un băiat bun de fraierit. „Bună, ce faci?” L-am întrebat.

„Hei.” M-a salutat el. Cred că se întreabă de ce vorbesc cu el. „Bine fac. Tu?”

„Bine. Vroiam să încerc ceva cu tine.”

„Ah, bine.” Mi-a răspuns el. Nu am mai aşteptat să îmi spună de două ori şi am început să îl sărut. În timp ce ne sărutam eu mi-am pus mâinile în părul său. Ugh, cu cat gel s-a dat. Şi el şi-a pus mâinile pe spatele meu şi coborau în jos spre fundul meu.

Nici el nu săruta cine ştie ce, dar recunosc, săruta mai bine ca tipul ăla Mike.

„Hei! Cine te crezi să o săruţi pe Bella?!” A întrebat o voce din spatele meu. Băiatul s-a despărţit repede de mine când a auzit asta.

Eu m-am întors puţin furioasă spre cel care mi-a întrerupt distracţia. În faţa mea stătea un băiat înalt, cu piele cafenie şi cu o privire furioasă pe faţă. Cine se crede tipul ăsta? Dar, stai … acum că mă uit mai bine cred că îl cunosc.

Tipul înalt pe care cred că îl cunosc a început să meargă spre tipul cu care m-am sărutat. Cel din urmă avea pe faţă o privire speriată. Avea şi de ce. Tipul acesta cunoscut arăta ca o matahală. Bine lucrat, păr tuns scurt şi negru…

„Jacob!” am ţipat eu şi m-am aruncat în braţele lui.

„Isabella Marie Swan, dă-te la o parte din calea mea! Tipul acesta merită mai mult decât bătut! Să te ia dracu’, cine te crezi jegosule să o atingi aşa?” spumega a furie Jacob! Doamne cât se schimbase de acum patru ani!

„Nu, lasă-l! E OK! Dar s-a întâmplat ceva? Jacob arăţi minunat!”

„M-Mulţumesc!” răspunse acesta evident fâstâcit de remarca mea, „Bella trebuie să vii cu mine acum!”

Tonul lui mă speriase puţin.

„S-a întâmplat ceva? Jacob, CE S-A ÎNTÂMPLAT!” am strigat eu enervată de durerea din ochi lui şi de indecizia de a îmi spune sau nu.

„Tatăl tău… e la spital!”

„CEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE? CHARLIE? DE CE?”

„A avut un accident de maşină în timp ce se îndrepta spre Port Angeles pentru a depune câteva dosare la sediul central… nu are nimic grav. Dar doctorii încă îl ţin sub observaţie şi..”

„Plecăm! Acum! Du-mă la el, Jacob!” am început eu să mă milogesc, râuri de lacrimi prelingându-mi-se pe obraji.

Jacob m-a luat de mână şi am părăsit parcarea şcolii în Ferrari-ul său negru ca smoala.

Drumul până la spital mi s-a părut infernal de lung. Aproape că îmi venea să ies pe geam şi să sper că Dumnezeu îmi va dărui o pereche de aripi, ca să ajung mai devreme acolo! Pur şi simplu mă milogeam de Jacob să meargă mai repede, pentru că, oricât de puţin vorbeam eu cu tata, era tot tatăl meu. Şi îl iubeam. Mult.

Când am ajuns, într-un final, la poarta spitalului ne aştepta un tânăr de vreo treizeci şi ceva de ani, cred, care purta un halat alb. A sărit practic de pe trotuar priponindu-se în faţa uşii lui Jacob. Jacob, l-a salutat şi a trecut să facă prezentările.

„Bella, dumnealui este doctorul Carlisle Cullen. Doctore, aceasta este fiica şerifului Swan, Isabella Swan.”

„Doar Bella” am reuşit eu să articulez în timp ce îl întrebam din priviri cum se simte tatăl meu.

„Totul este în regulă, stai liniştită. Are doar câteva zgârieturi superficiale şi cred că o contuzie la cap din cauza impactului. Mă mir cum de a scăpat atât de uşor…”

„Uşor?? Era cât pe aici să moară. Dacă pun mâna pe nenorocitul care a făcut asta o să îl omor!”

S-a crispat la auzul celor spuse de mine. Oare de ce?

Nu ştiu cum ajunsesem în Port Angeles, habar nu aveam, ce era mai important era că târfa aceea reuşise să mă facă de râs în faţa întregii şcoli. Pe mine, Edward Anthony Masen Cullen. Cred că nu realizeze că tocmai îşi semnase sentinţa la moarte. Ca să nu mai spun că părea atât de inocentă, presupun că aparenţele înşeală, doar că de data asta până şi mintea mea mă înşelase. Am oprit în faţa unui restaurant. Când am intrat tipa de la intrare deja începuse să se hiperventileze… astea erau reacţiile pe care le aşteptam de la o fată.

Vorbea precipitat de parcă cineva îi influenţa starea de spirit? Să fiu eu? Normal. Am început să chicotesc. A început să râdă şi ea, probabil spusese vreo glumă, numai că eu nu o auzisem. Îmi aranjase o masă exact în mijlocul restaurantului. Hmm, nu ar fi fost o idee rea, dar acum aveam nevoie de puţină intimitate.

–          O masă mai retrasă, te rog? Am spus eu, făcându-mi vocea să sune ca unei soprane. Cineva trebuia să fie bine servit dacă voiau să mai revin pe acolo.

–          D-d-des-s-sigur! P-p-pe a-aici! S-a bâlbâit ea. Ei bine, asta era fata de care aveam nevoie.

M-a condus într-un loc foarte retras de unde nici măcar muzica aceea proastă nu se auzea, întrebându-mă de zece ori înainte să plece dacă mai am nevoie de ceva. Am clipit de câteva ori, prefăcându-mă confuz, şi i-am şoptit că aş vrea să îmi trimită pe cineva care să îmi ia comanda. Ea era doar recepţionista din câte observasem eu.

–          Mary, domnul vrea să comande! A ţipat ea înspre coada de chelneriţe care se formase în jurul mesei mele.

–          Desigur! Ce doreşte domnul?

Mary era stăpână pe ea, nu se bâlbâise nici un moment, dar se vedea după straturile imense de farduri de pe faţă că trecuse de mult de cei douăzeci şi trei de ani care stăteau scrişi pe ecusonul ei.

–          O Cola, te rog!

–          O Cola să fie! A bâjbâit ea, după care s-a întors şi a plecat cu micuţa mea comandă.

O auzeam de la masa mea, cum se pisicea prin bucătărie. Cred că aş fi putut să îmi fac mişcarea pe ea.

–          Mary, scuză-mă, am strigat eu cu cel mai dulce glas de care dispuneam şi pe care îl foloseam exclusiv pentru astfel de fete, cred că vreau şi… am tras repede cu coada ochiului pe meniul pe care mi-l lăsase, nişte ravioli cu ciuperci!

–          Desigur! Vin acum! Mi-a răspuns ea. Îmi plăcea fata asta. Avea potenţial!

În nici zece minute era înapoi. Comanda mea nu era foarte scumpă, dar am rugat-o să îmi spună cât timp mai are până termină. Mi-a comunicat aproape leşinând de emoţie că doar alte treizeci de minute. Am băut o gură de Cola după care m-am ridicat de la masă, i-am plătit o sută de dolari şi i-am spus că o aştept afară. Am crezut că e nevoie să sun la 911, altfel riscam să avem o chelneriţă în comă. A roşit toată, după care mi-a făcut cu ochiul, în semn că nu trebuie să mai aştept mult. Probabil avea de gând să le spună şi celorlalte ca una din ele să îi acopere restul de treizeci de minute din tură. Am râs. Era prea uşor.

În Volvo era doar plictiseală, nimic mai mult. Nu aveam chef de nimic, mai ales de ascultat muzică. Muzica mă trădase în ultimele zile, strigând, parcă, la mine că decăzusem mai mult decât era nevoie, dar nu am băgat-o în seamă. Am aşteptat cuminte după Mary. Nu a durat mai mult de cinci minute. Era deja pe locul pasagerului, îmbrăcată într-o fusta extrem de scurtă şi un top negru. Fusta cred că era albastru închis, dar din cauza luminii tot neagră se vedea. Pantofii nu erau de firmă, dar îmi plăceau cum îi veneau. Off, Alice, uite ce ai făcut din mine. Acum stau să analizez cum e îmbrăcată o fată!

–          Deci, Mary… maşina mea sau casa ta?

–          Prefer un pat. Casa mea.

Îmi plăcea. Era mai mult decât uşor. Am urmat instrucţiunile şi în nici zece minute eram deja la ea acasă. Avea o casă decentă. Foarte bine aranjată, cu tot felul de flori pe verandă, lui Esme i-ar fi plăcut casa aceasta. Când mi-am amintit de mama un ac imens aproape că mi-a înjunghiat inima. Nu mai conta, era prea târziu. Nici nu am intrat bine pe uşă căci am şi început să o desfac la top, fusta căzând de la sine. Pantofii şi i-a dat jos singură, aveam probleme cu spatele – ce? doar nu eram şi majordom mai nou?; patul era imens. Aveam unde să ne desfăşurăm am gândit sarcastic.

A făcut un duş repede, la fel şi eu, bine, bine, am intrat peste ea la duş, şi ce?

Când am ajuns în sfârşit în pat deja gâfâia. Cel puţin mă menţineam bine. Când ne apropiam de final a început să strige înnebunită un nume. Gabriel, dacă nu mă înşel, probabil era fostul, sau ceva, nu conta. Oricum nu voiam să îmi ştie numele. Era ora doisprezece după amiaza când am plecat de la Mary. Am băut o cafea cu ea şi mi-a spus pe cel mai calm ton că nu se aştepta la o relaţie, dar că am fost o partidă excelentă. Asta ştiam, altceva mai nou nu îmi putea dezvălui?

Când am dat să ies din casă am dat nas în nas cu un tip imens. Musculos, părul negru, tuns scurt, pielea fiind de culoare cafenie. Am îngheţat. Ochii lui negrii aproape că spărgeau barierele mele verzi. Asta îmi mai lipsea. O ceartă cu fostul.

–          Hey, cred că Mary este înăuntru! Te aşteaptă! E fenomenală!

La dracu’ îmi scăpase. Tipul gigantic ridicase mâna, încleştându-şi degetele în pumn. Cineva să mă salveze! Pumnul lui m-a lovit făcându-mă să nu mai conştientizez pentru câteva secunde, suficiente cât să mai primesc un alt pumn în stomac. În răgazul pe care şi l-a acordat, cât timp credea că nu are cum să mă rateze, oprindu-se şi pentru a-şi trage răsuflarea  căci era destul de greu, dar a fost suficient cât să trec pe lângă el şi să ajung la maşină în mai puţin de patru secunde. Am turat motorul la maximum după care am plecat de acolo fără să mai apăs ambreiajul. Roţile scrâşnind pe stradă m-au făcut parcă să realizez că frica din interiorul meu îmi acaparase faţa, făcându-mă să arăt, ca o fantoma; culoarea din obraji îmi dispăruse, la fel şi masca mea perfectă ce întruchipa un calm ieşit din comun.

Pe drum verificam din cinci în cinci minute maşinile din spatele meu pentru a mă asigura că nu sunt urmărit de nemilosu’ Gabriel. Nu de alta, dar voiam să ajung întreg acasă, altfel riscam să îmi supăr părinţii. Nu că ar conta, dar până la urmă ei erau cei care aveau grijă de mine. Le eram dator.

Şoseaua era puţin umedă, pesemne că ploaia îşi făcuse de cap în Forks ca de obicei. Uram locul acela, îl urma din mai multe motive, dar cel mai bun motiv era acela că de fiecare dată când vedeam ploaie nu îmi puteam scoate imaginea Victoriei din capul meu, plângând pentru faptul că mă mut. Dar oare nu era suficient că soarele din Arizona, Phoenix îi prăjise creierul, aruncându-se în mâinile acelui ticălos? Mă duruse să aflu că toţi ştiau mai puţin eu, dar până la urmă o meritam, de ce? simplu, eu fusesem idiotul care ţinuse la ea, eu fusesem javra care îi îndeplinise toate dorinţele, eu fusesem cel care o ajuta cu tot ce avea nevoie.

Mă uram pentru faptul că fusesem atât de nătâng, dar până la urmă o meritam din plin.

Maşina era aproape incontrolabila la o sută patruzeci la oră, dar nu îmi păsa, nu voiam decât să ajung acasă cât mai repede, pentru a mă închide, din nou, în camera mea până a doua zi de dimineaţă. Sau poate aveam de gând să o scot pe Lauren la un suc şi o partidă zdravănă de sex.

Un banc idiot îmi stăruia în cap.

„Am citit că fumatul dăunează grav sănătăţii, m-am lăsat de fumat. Am citit că alcoolul dăunează grav sănătăţii m-am lăsat de băut. Am citit că sexul dăunează grav sănătăţii, m-am lăsat de citit.”

Nu aş renunţa la fumat doar pentru că nu aveam încă vârsta legală de a fuma. Fumam pentru că fiecare fum eliberat în plămânii mei mă aducea mai aproape de ceea ce nu aveam să scap oricum ar fi fost – moartea. Nu aş renunţa la băut pentru că aşa mă distrez cel mai bine cu prietenii mei. Nu aş renunţa la sex nici dacă însuşi Maria Teressa mi-ar spune că nu e bun. Cititul era una din pasiunile mele trecute. Îmi plăcea să citesc pentru că în cărţi totul era perfect, totul se termina cu bine indiferent de situaţie. În viaţa reală, după prima palmă, totul nu a mai fost atât de bine. Nu s-a mai terminat cu bine niciodată.

Muzica, fusese una din pasiunile mele, de asemenea. Iubeam să cânt la pian, sau cu trupa mea retardă din Arizona. Îmi aminteam cu plăcere de acele momente când acordurile pur şi simplu nu ne ieşeam, dar eram nişte puşti de şaisprezece ani, ai dracului de încăpăţânaţi. Repetam aceleaşi acorduri până când acorduri idioate ieşeau la suprafaţă, Ralph ţinându-se cu compusul de versuri şi rime după noi. Îmi amintesc, de asemenea, concertul acela idiot pe care l-am organizat pe malul mării. A fost groaznic, dar lumea tot ne-a încurajat.

„Edward eşti idiot! Ai trecut peste trecut! Să revenim la planificarea din seara asta!” striga exasperată conştiinţa mea.

Ah, da. Lauren, un suc… la ea acasă, sau pe bancheta din spate. Îmi plăcea mai mult bancheta din spate decât camera infect de roz a ei. Mă făcea să îmi vărs maţele. Iar ea nu reprezenta o distragere tocmai perfectă, când venea vorba de sex. Era oribilă, dar trebuia să mă mulţumesc cu ce aveam. Nebuna de Stanley m-ar fi jigărit toată noaptea, iar Irina nu ar fi făcut altceva decât să îmi povestească în timp ce am fi făcut-o cum a fost ziua ei. Nici o satisfacţie.

Am verificat degajat kilometrajul, când am observat că mergeam deja cu o sută cincizeci la oră.

Un om deştept a spus o dată: „O secundă de neatenţie te poate costa viaţa.”

O pereche de faruri s-au ivit de nicăieri pe stradă. Am încercat să evit, mai ales că eu mergeam pe mijlocul drumului, dar a fost prea târziu. Am intrat în plin în maşina albă…

Când m-am trezit eram la spital. Lângă patul şerifului Swan. Am îngheţat. De data asta o făcusem lată!

_______________________________________________________________

Hello Girls!!!

Here it comes the…chapteeer :)))

OK, eu si Gaby tocmai am terminat Capitolul 2. Da, da, da, stim nu are nume, pai ei bine nici restul nu o sa aibe, caci asa cum mi-a dezvaluit Gaby “nu o sa avem idei pentru toate capitolele”…ne-am gandit ca cel mai fain ar fi sa nu punem de loc. Asa va lasam pe voi in suspans. Cu intrebari de genul: Despre ce o fi? Ce se intampla?

Si facem asta pentru ca putem :)))

Da, sunt tot eu, zapacita de Theo in caz ca nu v-ati prins. Ei bine, sper ca acest capitol sa va placa la fel de mult cum imi place si mie.

Btw, in caz ca nu am anuntat.. Gaby se ocupa cu POV al fetelor, iar eu al baietilor! Mereu mi-am dorit sa fiu baiat… sau nu? :)))

Va pup.

Comment!!

Theo~ and Gaby.

Kisses!